Şi nu ţi-e foame?

m-a întrebat azi o colegă, care mi-a făcut o mare surpriză, nu o ştiam cititoare de bloguri.

Sincer? Nu mi-am pus problema de foame, că ştiu ce am de mâncat şi unde vreau să ajung. (Într-o explicaţie mai puţin filozofică, aş spune că nu am lăsat să treacă jumătate de zi între mese, deci nu prea a avut când să mi se facă. Plus, shake-ul e pentru mine un vis devenit o realitate fără calorii – mă rog, nu chiar fără- care mă şi satură. Că umflă stomacul.Marea întrebare la mine nu se pune referitor la foame, ci la poftă. Iar dânsa m-a părăsit ca atunci când trebuia să mănânc fără sare (!!!îngrozitor), că ştiam că altfel mă umflu ca un balon cu aer. Acolo era treabă medicală, fără legătură cu kilogramele. E parcă un buton, o funcţie, pe care o dezactivezi, şi pofta asta!

Excepţie astăzi, când m-am lungit cu statul la şcoală (aşa-mi trebuie, dacă am învăţat să citesc şi-am mai vrut şi la facultate!) şi am ajuns să-mi iau prânzul pe la 5. Mi-era foame. De fapt, mai tare îmi era sete. Cele două senzaţii se confundă uşor, iar adesea stingi setea cu mâncare, chiar dacă e o falsă impresie. Nevoia corpului de hidratare rămâne, doar că nu o mai percepi o vreme.
Ce voiam să spun:
Cred că e prima dată, azi, când beau toată măsura, cu 300 ml de lapte degresat. În rest, îmi făceam tot jumătate, că mereu era prea mult pentru stomacul meu mic. (mic în copilărie probabil, dar să gândim pozitiv!) Cu adevărat e prea mult pentru mine, nu a fost o excepţie. Doar fiindcă îmi era sete/foame, nu a însemnat că după aia nu m-am simţit ca un prunc îndopat de mă-sa. Data viitoare nu mă mai lăcomesc.

Leave a Reply