Prima zi

După 4 ani în care am exclus cântarul din viaţa mea, azi am avut curajul să dau ochii cu realitatea. L-am abandonat dintr-o hotărâre de a nu mai fi sclava lui şi a tabelelor de greutate, fără să îmi dau seama că lipsa controlului nu eliberează. Ci te aruncă într-o beznă, în care eşti liber să bâjbîi după pofta inimii. Doar că poftele inimii se pun pe burtă uneori. Sau pe fund.

Acesta a fost cel mai mare pas pentru mine. Momentul psihologic. Iar efectul nu a fost lasă că vă vin eu de hac, ci nu-i nimic, se mai întâmplă. Nu sunt nici primul nici ultimul om de pe lume care constată că a mai pus ceva prin anumite locuri şi că ar trebuie luată atitudine.

Mai întâi mi-a fost milă de mine, într-un fel foarte ciudat. Fiindcă oasele mele mici şi muşchii mei crescuţi pe scaun îmi cară zilnic bagajul fără comentarii. Poate pentru alţii e o nimica toată, dar pentru ăştia micuţii e greu. Şi culmea e că de bagajul ăsta chiar n-am nevoie, l-aş abandona în orice gară sau l-aş dona cu dragă inimă unui nevoiaş. Poate cunoaşteţi sentimentul. Şi mi-a părut rău.

Dar după această introspecţie dată în clocot, mi-am turnat într-un pahar cel mai gustos gel de Aloe pe care l-am băut vreodată. Când el e amărui, de fapt. Şi am simţit că întind o mână de ajutor şi-mi spăl păcatele de dinainte. Şi apoi mi-a părut bine că pot face asta.