O poveste adevărată

Azi inaugurăm o nouă secţiune a acestui blog, cea cu “povestea mea” sau “interviuri”. Oricum i-am spune, ideea de bază e să împărtăşim experienţe, să vorbim despre ce ni s-a întâmplat şi ce concluzii am tras. Că poate folosesc cuiva, cândva rândurile noastre.

Aşa că azi vă invit să ascultaţi povestea ei adevărată, povestea lui Stefy, pe care o ştiţi de pe twitter (@Stefy_)  sau de pe blogul ei. Stefy e o tânără studentă în Cluj, o tipă deosebită, care mi-a scris un e-mail la puţin timp după lansarea blogului. Şi ce e-mail!

De la început m-a avertizat că o să fie mult de citit, dar 14 ani din viata mea am suferit (si intr-o mica masura mai sufar) din cauza “obezitatii si mai apoi a supraponderalitatii”. Iar mailul s-a terminat înainte de a mi se părea “mult de citit”.

Nu imi aduc aminte exact de ce m-am ingrasat, adica nu am o imagine clara.

Stiu doar ca in mintea mea ziceam “hainele mi-au ramas mici”. Aveam 6 ani si o criza de astm avea sa ma duca la oribilul medicament “Prednison” si de acolo la calvarul vietii mele. Mami nu m-a recunoscut dupa 2 saptamani si pe buna dreptate. (Ca sa explic: Prednison are interidctie la sarat, acumuleaza apa in organism, ceva de genu, iar matusa mea nu a respectat acea interdictie, eu devenind un butoias).
Probabil prima data cand m-am lovit de “schimbarea mea” a fost la 7 ani, in clasa I, cand la cantar aveam 40 de kg si tin minte si acum cum radeau copiii de mine. De fapt, pe tot parcursul scolii primare am auzit diferite chestii legate de aspectul meu: de la balena la purcica si alte cele. Medicul de familie a zis sa astept sa imi vina menstruatia.(cea mai mare prostie: menstruatia nu are cum sa iti vina daca ai grasime ce iti afecteaza organele genitale, adica nu le lasa sa se dezvolte). Nu mi-a dat niciun regim, dar nu pot spune ca mancam exagerat de mult, chiar din contra, mami era siderata de faptul ca mancam asa putin si tot ma ingrasam.
Pana pe la 11-12 ani nu am facut nimic pentru a incerca sa slabesc sau, nah, sa se intample ceva cu organismul meu. La 12 ani am ajuns pentru prima data la un medic, care a zis ca am ficatul marit si ca imi trebuie regim. Problema e ca regimul acela, era faimosul “din 2 in 2 ore” 6,8, 10 etc.). Am plecat la mare si incercam sa respect, imi zicea ca daca nu mananc din 2 in 2 ore pot sa fac nu stiu cum. Stiu doar ca atunci am ajuns sa fiu scarbita de oua si suc de rosii. Dadusem cam 7 kilograme jos (aveam 74, am ajuns la 67), dar nah, eram copil si am inceput sa mananc normal (efectul yo-yo). Am ajuns sa ma rog sa imi vina menstruatia si efectiv il imploram pe Dumnezeu sa imi dea menstruatie ca sa slabesc. Evident 12-13 ani e varsta cu probleme si mai ales si cand cei din jurul tau isi bat joc de tine: de la colegi la profesori. Mami incerca sa afle fel de fel de remedii “d-alea de la televizor”, dar toate erau pentru persoanele de peste 18 ani.

Problema la varsta 12-14 ani este PSIHICULdaca la 20 de ani iti poti impune si te poti mobiliza, la varsta pubertatii orice jignire te afecteaza si cred ca la mine a fost mai degraba problema psihica. Am ajuns la un moment dat, intr-un hal atat de degradata psihic, incat nu imi pasa cum aratam si veneam acasa plangand. Ma cutremur cand imi citesc jurnalele. Medicul de familie tot sustinea sus si tare faza cu menstruatia si toti se mirau ca nu am menstruatie, eram indeajuns de dezvoltata pentru a avea. Tin sa precizez ca stau intr-un oras mic, asa ca un nutritionist ca-lumea nu era, iar medicilor si pana in ziua de azi le zic “de bine”.

Analizele erau perfecte

Cum spuneam, am ajuns la 14-15 ani intr-o stare de degradare, deci ma oripilez cand vad pozele, iar lumea zice ca nu sunt eu :| . La 14 ani am fost trimisa la Timisoara cu suspiciune de “Sindrom Adiposo-Genital”. [a fost pe la diferiţi medici], am stat 2 zile in spital, timp in care mi s-au facut toate analizele. Culmea erau toate bune :| (mai ales cele endocrinologice). Ginecologul mi-a zis ca am “uter cu endometru redus” sau ceva de genul si ca sa nu ma astept la menstruatie prea repede. Endocrinologul mi-a dat o dieta, pe care am descoperit-o dupa 5 ani si care, daca mi-ar fi fost explicata la timp si cum trebuie, probabil slabeam mai repede. Nu am tinut corect acea dieta si am ajuns sa lesin pe strada si in casa si ma simteam slabita. Am renuntat, deoarece nu ma simteam bine (ajunsesem la 86 de kg,slabisem pana la 76 sau ceva de genu). Tin sa precizez ca sport nu prea pot sa fac (sala de sport ioc in oras si coloana mea e cu probleme, am o “iesire” insesizabila care la multa miscare sau rostogoliri face urat [imi vine sa vars, etc])

Evident ca in liceu am lasat-o mai balta, probabil erau de vina si jignirile si remarcile de genu “nu se vede ca ai slabit 10 kg”. Am ajuns sa nu mai pun asa suflet sau cel putin sa ignor toate lucrurile.

După următoarea cură drastică

Reusisem sa slabesc doar cam 7-10 kilograme si am ajuns ca mai apoi in 3 ani sa ma ingras 21 de kg. Am fost atat de dezamagita, incat nu ma interesa, imi gasisem o pasiune pentru o anumita formatie si ma refugiam in muzica lor, in ceea ce spuneau (si era de bine oricum).

Cel mai trist a fost sa constat in ianuarie 2008 ca am ajuns la aproape 100 de kilograme (nu se vedeau foarte tare, sunt inalta pe la 1.70 dar oricum:|). Un medic, caruia ii voi multumi toata viata, mi-a spus ca voi slabi, ca nu voi mai avea probleme cu menstruatia (intre timp imi venise la 14 ani jumatate, dupa un soc la aflarea unei vesti ce a schimbat putin familia, aveam insa ciclu neregulat, la multe luni distanta, chiar si la 9 luni). Am luat tematoare si neincrezatoare cura,dar am zis ca merita sa incerc. Eram a XI-a, deveneam deja o domnisoara si nu vroiam sa ma mai simt “nashpa” in pielea mea, desi nu isi mai bateau multi joc de mine. In cateva luni am ajuns sa fiu ceea ce imi doream (cura nu stiu cum se numeste, este pe baza de puncte si se tine mai mult cu proteine: carne etc, nu e Atkins). De-abia dupa ce am slabit, menstruatia a inceput sa o ia pe fagasul normal. Lumea te vede altfel, mai ales daca e vorba de kilograme mai multe si te simti tu bine in pielea ta. Am dat jos aproximativ 20 de kilograme (20 si…) si nu stiu…e altceva 8->. Am mai dat cura cuiva si a avut efect. Bine sportul meu era mersul la scoala, mersul prin oras, orele de sport,orele suplimentare de handbal sau volei (nu avem sala de sport nici in ziua de azi).

Azi sunt bine psihic si asta conteaza, amintirile urate sunt in trecut, m-am mai ingrasat vreo 5 kilograme, dar, la cum mananc, nu ma mira. Am lasat cura de cam un an (poate si mai mult)…dar sunt bine. Mi-am facut analizele si sunt toate bune (si tot ma mir) si chiar si cele endocrinologice . Azi…am menstruatie lunar, fara medic, fara anticonceptionale, doar mai face figuri cateodata, dar exista, nu ma lasa :) ). Azi zambesc…si chiar daca am 80 de kilograme, sunt bine in pielea mea. Mai bine ca inainte si evident se poate si mai bine.

Vreau sa ma reapuc, pentru ca, nah, ar fi mai bine :D , dar azi nu mai rade nimeni de mine, nu mai sunt tinta niciunei batai de joc si cel mai important lumea ma sprijina si ma admira. De cand cu ultima dieta, imi admira forta cu care refuzam orice tentatie. Probabil maturitatea si-a spus cuvantul. Nu sunt si nu am fost o pofticioasa, ci probabil nu mi-am dat seama sau am vrut sa ma refugiez in dulciuri, pernitie viva si napolitane. Vroiam probabil sa “tapez” suferinta prin mancare. Am suferit destul si mai trist e ca la mine nu a fost un moft (vaiiiiiiii am colaceiii vaaaaaaaaai bluza xs nu imi vine) ci a fost o necesitate.

Am invatat ca voi avea grija cu copilasii mei si ca dietele dupa auz “SUCK”: varza, mancatul din 2 in 2 ore, apa calda pe stomacul gol etc. Imi pare rau ca m-a afectat de la o varsta asa mica si ca nu mi-am putut da seama, dar asta este…Acum vreau sa reincep si stiu ca daca fentez, ma fentez pe mine :)

Evident că acest mail a stârnit admiraţia mea pentru felul deschis în care vorbeşte despre nişte lucruri atât de personale. Mai ales pentru o femeie, pentru o domnişoară, sunt părţi ale intimităţii ei, lucruri delicate, pe care de obicei cauţi să le ascunzi de judecata publică.

Aş închide comentariile la acest post, dar am încredere în înţelepciunea tastelor dv. Esenţial nu e să căutăm vinovaţi, nici să emitem judecăţi subiective. Important e să înţelegem morala. Poate ne regăsim printre rândurile ei sau poate vrem să ne ţinem copilaşii departe de a scrie unele asemănătoare.

Şi ţineţi aproape, că urmează un interviu pe care i l-am luat lui Stefy, că tare aproape o simt de la e-mailul ăsta încoace şi am fost curioasă ce-am mai avea de învăţat de la ea.

Leave a Reply