Fericirea nu stă într-o porţie de cartofi prăjiţi

Zilele trecute m-am bucurat să mai primesc un mail, care continuă şirul poveştilor adevărate. Întotdeauna mă emoţionează destăinuirile, iar atunci când ele sunt şi cu o continuare fericită, am convingerea că reprezintă un impuls pozitiv pentru toată lumea. Povestea o semnează Oana (sarea din bucate), o bloggeriţă cu acte-n regulă, care spune legenda extra-kilogramelor ei. De ce legenda? Pentru că ce era în plus nu mai este, iar Oana a devenit un erou. Fiindcă asta eşti atunci când reuşeşti să te stăpâneşti pe tine spre un asemenea succes! Înseamnă că poţi face cam orice îţi propui. Ăştia sunt oamenii de care ar trebui să ne temem. Şi pe care ar trebui să-i avem de exemplu.

Ne-a scris fiindcă a avut candva 74 de kilograme (la o intaltime “respectabila” de 1.58), iar mulţi din cei care aud acum asta, fără să o fi cunoscut atunci, ridică o spranceană în semn de întrebare. Şi fiindcă îşi doreşte ca domnisoarele care au diverse probleme cu greutatea sa invete sa aiba grija de ele. Şi nu numai domnişoarele, sunt sigură. (…) Pentru ca fericirea nu sta intr-o portie de cartofi prajiti sau intr-o ciocolata, ci intr-un om impacat cu sine, si care poate zambi sincer, sigur fiind pe fortele lui.

Sa incepem cu prezentarile. Numele meu este Oana, ma aproprii cu pasi repezi de 24 de ani, si sunt posesoarea a 52 de kilograme. Candva insa, intr-un trecut nu chiar atat de indepartat, ma puteam “lauda” cu 76 de kilograme, o stima fata de mine si de corpul meu tinzand spre 0 si o sanatate care destul de zbucimata din cauza curelor minune la care imi supusesem corpul.

Daca e sa o luam in ordine strict cronologica, nu se poate spune despre mine ca as fi fost nicicand un copil subtire. Ba din contra, viata traita in lumea bunicilor, cu mancaruri care mai de care alese si gustoase, m-au facut destul de rotofeie inca din perioada copilariei. De ajuns sa spun ca la finalul clasei a 8-a aveam 58 de kilograme, si deci panta ascendenta in drumul supraponderalitatii incepuse. In ciuda faptului ca observam cu ochi critic diferenta dintre mine si colegele mele de liceu si a faptului ca reuseam “performanta” de a mai pune 3-4 kilograme in fiecare an, chiar daca inaltimea imi era stabila, multa vreme nu m-am confruntat cu problema imaginii mele in oglinda. Grasimea era totusi depusa proportional si ajunsesem sa cred ca oricum asa e corpul meu menit sa fie.

Am avut o mama care a incercat in toate modurile posibile sa ma motiveze sa slabesc. Imi dadea sfaturi, ma trimitea la medic, se tinea de capul meu. Eu insa incercam o data pe luna cate o cura minune (gen cura cu supa de varza sau mai stiu eu ce gaseseam prin diverse reviste), clacam in fata celei mai mici tentatii (o recunosc si astazi ca in fata unei bucati de ciocolata greu ma pot abtine sa nu gust), si incepusem sa am episoade periodice de bulimie. Asa se face ca dupa o clasa a XII-a destul de grea si un an al schimbarilor esentiale si al adaptarilor in lumea Bucurestiului, am ajuns la fabuloasa greutate de 74 de kilograme, miscandu-ma din ce in ce mai greu, cu dureri de spate fenomenale si cu o garderoba in care intram doar cu greu (in clasa a XII-a ma ingrasasem de la 60 la 65, si in primul an de la 65 in plus). Maica-mea imi spunea ca “Mama, te-ai ingrasat, nu vrei sa faci ceva”…eu o tineam pe a mea, ca nu, ca nu am pus un gram si ma simt bine. Ceea ce stiam amandoua ca nu e adevarat. Pe langa asta, recunosc ca devenise frustrant faptul ca imi era foarte greu sa ma apropii afectiv de vreun tip. Pentru ca, una peste alta, eram inconjurata de fete care aratau si bine si erau si destepte, in timp ce eu...ei bine, eu eram desteapta si supraponderala. Prin urmare, eram cea mai buna prietena perfecta pentru gasca de baieti, insa niciodata o potentiala prietena. Serios acum, nu e placut deloc si ajunsesem in faza in care ma vedeam imbatranind singura si eventual cu cateva pisici pe langa mine (iar mie nu imi plac pisicile).

Momentul crucial a fost undeva, in vara respectiva, dupa cateva zile petrecute la mare. Uitandu-ma pe pozele din vacanta, am avut un soc cand m-am vazut in costumul de baie. Am vazut toate kilogramele pe care le negasem in ultimul an si pe care puteam sa le ascund sub haine largi si am vazut ca nu imi place deloc ceea ce sunt. A fost momentul crucial, in care am realizat ca nu voi putea slabi cu o reteta minune si ca trebuie sa fac ceva mai mult.

Asa a inceput un minunat periplu pe la diversi doctori, ocazie cu care am aflat ca reusisem performanta ca, prin curele “minune” pe care le tinusem (si care imi aduceau mereu dublul kilogramelor slabite inapoi) sa imi dereglez sistemul hormonal, si sa ajung in punctul in care nu mancam mai nimic pe zi, dar continuam sa ma ingras. Mai mult chiar, pentru ca mancam dezordonat si din ce in ce mai putin (sperand ca prin informetare sa slabesc) sufeream si de anemie, calciul era undeva sub limitele normale iar functiile organismului meu erau date peste cap. Dupa momentul “pozelor” in care am constientizat ca trebuie sa fac ceva, acesta a fost momentul de sperietura in care am stiut ca orice as face, trebuie ca la final organismul meu sa fie macar putin reabilitat.

Nu, nu am tinut un regim minune. Am inceput cu pasi mici: am eliminat prajelile din alimentatie, am inceput sa consum lichide (pana atunci beam maxim 2 cani de apa zilnic, astazi daca nu beau 2 litri nu ma simt bine), am inceput sa iau micul dejunsi sa consum mai multe salate si fructe. Din fericire, era vara asa ca rosiile, castravetii, dovleceii sau ardeii se gaseau peste tot. Tot din fericire, doamna doctor care m-a sfatuit mi-a dat si avertismentul urmator: urma sa am parte de o slabire destul de brusca in prima parte (in special in momentul inceperii hidratarii si a eliminarii toxinelor din organism) urmand o perioada de stagnare. Secretul era sa nu renunt la dieta in momentul in care vedeam ca nu mai slabesc.
La inceputul anului II de facultate primele reactii pe care le aveam erau: “Vai, cat ai slabit”, asa se face ca, pe masura ce fiecare kilogram disparea (iar pana au disparut primele 15 a fost greu) eu ma simteam din ce in ce mai stapana pe mine. Am tinut regimul strict aproximativ 6 luni, iar ulterior mi-am permis sa imi mai fac de cap din cand in cand cu cate o pizza sau o inghetata sau un snitel. Cu toate acestea, nu am renuntat la micul dejun, nici la hidratare si am incercat sa imi creez un program alimentar cat mai echilibrat. Asa se face ca, la un an fix de cand incepusem regimul, aveam cu 20 kilograme in minus. Asa se face ca astazi sunt mult mai sigura pe mine si merg cu spatele mai drept, imi permit sa port bluze mai mulate sau fuste deasupra genunchiului. Si mai ales, asa se face ca ultimele analize facute sunt bune, iar eu ma simt mai bine decat oricand in corpul meu.

Da, am si eu perioade cand mai pun 2-3 kilograme pe mine (sarbatori, iarna, o sesiune mai grea). Insa de fiecare data, imi rezerv doua saptamani sau o luna in care sa ma intorc la regimul initial. In rest, ma bucur de viata si de mancare, nu mi-am impus limite, dar nici nu incerc sa vad daca pot supravietui mancand numai prajeli, am eliminat patiseriile si dulciurile rafinate aproape in totalitate, savurez fructe si legume si am invatat sa gatesc sanatos. Rezultatul: ma mentin intre 50 si 53 de kilograme, si ma simt bine cu mine, cu corpul meu, cu ceea ce sunt. Iar asta se vede in faptul ca am inceput sa socializez mult mai mult, sa ma implic in diverse activitati si sa nu imi mai fie rusine sa ies pe strada. Astazi, fata de 19-20 de ani care se inchisese in sine si nu mai cerea nimic de la viata si isi coborase standardele, este o amintire. Insa una pretioasa, de la care am invatat o groaza de lucruri si care imi aduce aminte periodic cat de mare grija trebuie sa am de mine.

Leave a Reply