De când nu ţi-a mai fost foame?

Mie de azi-dimineaţă, când m-am trezit cu noaptea-n cap din nou şi cu o foame adevărată la purtător. Era vremea să se întâmple şi asta.
Mi-era dor să-mi fie foame. Că în general, mi-era poftă. Dar mi-era o poftă! Şi de aia şi de ailaltă, că nu mai apuca să mi se facă foame. Cum ar fi, pofta mi-a pus foamea-n cui.

Foamea este o comunicare pe care o stabileşti cu propriul tău organism. E semnalul trimis de stomacul gol către creier ca un bec roşu care te anunţă că trebuie să alimentezi. E normal că alimentând la fiecare 10 km, becul ăla roşu n-o să se mai aprindă niciodată. Aşa şi cu foamea. Doar că, spre deosebire de stomacul omului, rezervorul de benzină e inextensibil. Ce să faci, aşa e setarea din fabricaţie, asta nu merge cu alte opţiuni.

Iar dintre cele două, foamea e cea cinstită, pe când pofta e foarte parşivă. Foamea merge pe mecansime clare, o anumită distensie a stomacului îi dă delete. Pe principiul uite-o, nu-i!
Pofta în schimb are numai copy/paste. Ce ai văzut la TV îţi trebuie şi ţie. Ce vezi în vitrina patiseriei musai să guşti. Ce covrigi miroşi pe la metrou, ce prăjituri ştie bunica să facădada, toate astea. De fapt, ele n-au nici o vină, săracele, că există, pofta e capul răutăţilor. Că ea se instalează independent de foame. N-au nici o treabă una cu alta, nu-s rude nici măcar prin alianţă. Partea bună e că există şi un duşman al acestei pofte, ca un superman ce vine în zbor să învingă personajul negativ. Chiar dacă nu poartă chiloţi roşii, Voinţa trebuie să primească rolul principal.